De ce?

De ce suntem primii care ne bucurăm la auzul că unuia sau altuia îi merge rău? De ce suntem convinşi că dacă cuiva îi merge rău este de datoria noastră să facem să-i meargă şi mai rău? De trebuie să ne întristăm dacă auzim de succesul sau reuşita unui semen? De ce confudăm atât de frecvent noţiunea de a face bine cu continuarea proverbului...? De ce sărim să ajutăm cât putem de mult prăbuşirea cuiva, de ce avem atâta satisfacţie când îl vedem rostogolindu-se la vale? De ce avem pretenţia că suntem sociabili când ieşitul în societate îl facem pentru vânătoare de victime? De ce ne face plăcere aproape organică bârfitul şi şuşotitul? De ce nu spunem în faţă ce avem de spus cuiva? De ce primul lucru pe care îl facem la servici este să ne bârfim la cafea colegii? De ce dracu mai întrebăm invariabil "Ce faci?" după salut când ştim că dacă auzim altceva, mai mult decât binele convenţional, ne stricăm ziua? Sau ne-o facem fericită dacă auzim ceva de rău? De ce suntem avizi de ştirile mondene care spun că ăla sau aia au probleme în căsnicie? De ce atâta satisfacţie în replica "dă-i încolo că şi lor le merge rău!"?
De ce mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri nu vor accepta niciodată că suntem aşa?
E clar! Mi se trage tot de la vreme, de la ploaia asta care a început azi dimineaţă! După zile superbe în care am colindat pădurile din jur pentru găsirea unui loc de "treasure hunting" şi a unuia de pick-nick, după o zi de ştrand - ieri - a început iarăşi ploaia, e întunecat, afară sunt 14 grade şi în sufletul meu e gheaţă... Ba, mai mult, la Radio Tirol a început Purple Rain a lui Prince! Nici că se putea mai bine!